marți, 16 februarie 2010
Sărbători în Bucovina.......
Gânduri, după zeci de ani, despre sărbătorile
de iarnă petrecute în diverse etape în Bucovina ,
sau Vama mânăstirii Moldoviţa..................
Stau în tinda casei din Vama, într-o trecere rapidă dintr-un loc în altul, din cauza frigului care mă atacă, mai mult decât prietenii şi colegii mei iubiţi din şcoala, sau mai exact din Balta Brăilei.
Acolo am încercat să trăiesc patru decenii fără să zic nimic şi să las să se manifeste spiritul locului în care am ajuns, un blazat Bucovinean fără replică!, la atâtea orgolii Brăilene ce se luptau în subsidiar, precum brânza de buruf din Câmpulung , cu brânza cu chimen din Balta Brăilei.
Nimeni şi nimic nu recunoaşte vreo valoare, toate uitate de trecerea timpului, de parcă gustul rafinat al orăşeanului Brăilean şi-ar fi uitat şi orgoliile de marinar, umblat prin lume şi dorinţele de aspirant, umblat prin Balcani, ale rafinatului bragagiu, care aducea cinstitului şi stabilului Brăilean, cupa cu bragă şi iaurt, pentru deliciul şi păstrarea stabilităţii acestuia.
Tresar la sunetul clopotelor de la Biserica din Vama, care cu sunetul ei de-a dreptul de neuitat pentru „fiul rătăcitor” al plaiurilor Bucovinene şi plec rapid prin tinda casei seculare a moşilor şi strămoşilor mei pentru a ieşii pe prispa casei, numită şopru, pentru a vedea apusul soarelui „ cu dinţi din ziua trecută” dar şi a asculta tradiţionala chemarea a neamului străbun de secole „ jocul Bumbghierilor”, care chemau autoritar la fereastra casei ” primiţi cu uratul ......de anul nou”.....?....
Am primit bumbghierii din dragoste şi cu emoţia celui plecat din locurile natale. Cu dorinţele de neuitatat asupra a tot ce a uitat de când a plecat de acolo, din Bucovina, alunecând lin pe Moldova, Siret, Dunăre, cu şifonierul său tradiţional plin de iţari, ii, bundiţe, cioareci şi opinci........... Haine tradiţionale bucovinene, pe care le adoră şi le regretă cu tristeţe, că nu au coborât odată cu autorul, pe ape, spre susul mult dorit bucovinean. Ce păcat că am uitat tot ce este frumos..!!!!! şi ce colinde erau în Bucovina, colindelor mele din copilărie, cu respectul cinstit şi corect că te aflai la geamul celui de urat, cu dorinţa ta de urător, împotriva legilor urâte ale celor ce nu au înţeles niciodată şi nici nu vor înţelege vreodată adevarata valoare a românilor,... comuniştii....!!.
Împotriva tuturor răutăţilor comuniste care timp de zeci de ani ne-au oprit să manifestăm milenara colindă, noi bucovinenii nu am ascultat niciodată, dictatura celor ce aveau câştig în cauza proastei răutăţi, a dictatului fără suflet, a dorinţei parvenitului, ce de loc fiind, a uitat de unde a plecat, spre scârba şi ura adevăratului ţăran român, crescut cu greutăţi şi iubire, dar cu frica lui Dumnezeu.
Şi uite aşa cu strângere în spate de emoţie dar şi de frigul soarelui cu dinţi ce-şi încleştase dinţii în spatele meu, privesc şi tresalt la dansul vânjos al urătorilor, bumbghierilor, ursului,caprei,dracului, miresei şi la auzul muzicii de trompetă, scripcă, fluier şi tobă, ce însoţeşte partia bumbghierilor tradiţionali. Visez cu ochii deschişi la cei peste patruzeci de ani trecuţi de când eram şi eu un falnic bumbghier bucovinean şi-mi aduc aminte de strigăturile de urare ale căpitanului partiei, ce ura, ura, ura, într-un torent necontenit ca anul ce vine să fie cât mai bun, pentru primitorul datinei străbune. Totul se termină şi contrar tradiţiei pierdute caut bani pentru urători nu într-un chimir falnic, situat sub burtă, ca moşii mei, ci în buzunarul treningului, ce a înlocuit portul tradiţional bucovinean chiar şi la localnici.
În loc de badea Gavriluţ, un urător î-mi zice domnu’ Luţu, fapt ce dovedeşte că locurile m-au uitat, dar oamenii, nu.
Plătesc cum se cuvine dar mai trebuie ceva şi imediat desfac sticla de holercă ca să cinstesc urătorii, spre bucuria dracului din partie şi tristeţea frigului de afară, ce-i venise sorocul. Ca orice bucovinean ce se respectă nu uit că holerca trebuie să fie tare, multă şi degeaba şi mai ales dată cu tot sufletul spre deliciul jucăuş al dracului care se bucura nespus de apa de foc, ce facea stele de frig, în paharele mari îngheţate. Lumea se încălzeşte repede căci holerca tare de zeci de grade a alunecat spre terminaţiile neuronale făcând vorba mai dulce şi distanţa dintre oameni mai mică.
Urătorii pleacă dorind gospodarului, adică mie, încă odată toate cele bune, corbaciul ursarului plesneşte în aer ca un fulger, buhaiul dracului buhăieşte de răsună valea Moldovei, iar clopotele de la biserica din sat sună prelung cu dangătul baritonal care parcă zice Vaaaa-maa, Vaaaa-maa, Vaaaa-maa, Vaaaa-maa,...........................
Ce frumos sfârşit al anului şi începutului de an, ce bucurie de sărbătoare, ce fericire de revedere...!!!! .
Bum, Bum......, Buuummm, răsună bubuitul săcăluşului, bătut cu nădejde de flăcăi de zidurile bisericii, a clopotniţei sau a temeliei gardului de la biserică vestind noul an. Întregul concert sonor al Bucovinei răsună în vale, în strălucirea zăpezii îngheţate şi sleite de aburii sărbătorii noului an. Totul este etern, totul este alb strălucitor, totul este concert sonor ce răsună în valea Moldovei ca într-un concert genial, compus de slăvitul ţăran bucovinean.
Îi simt pe moşii şi strămoşii mei, în tinda casei, ce-mi transmit peste secole de existenţă glasul de urare, de viitor al bărtrânului dac, refugiat în Bucovina României, sau a bătrânului Moldovan, de pe malul Moldovei, la care au găsit refugiu dacii liberi ai strămoşeştei Dacii, de acum mii de ani.
Concertul hibernal continuă în Bucovina, ...... Vaaaa-maa, Vaaaa-mmmmaa,.......
Ce frumos sfârşit al începutului de an, ce bucurie de sărbătoare, ce fericire de revedere...în eterna Bucovină!!!!. La mulţi ani !!!!!!, bădiţă bucovinean.
Vrilax,
Brăila 21. dec.2000
de iarnă petrecute în diverse etape în Bucovina ,
sau Vama mânăstirii Moldoviţa..................
Stau în tinda casei din Vama, într-o trecere rapidă dintr-un loc în altul, din cauza frigului care mă atacă, mai mult decât prietenii şi colegii mei iubiţi din şcoala, sau mai exact din Balta Brăilei.
Acolo am încercat să trăiesc patru decenii fără să zic nimic şi să las să se manifeste spiritul locului în care am ajuns, un blazat Bucovinean fără replică!, la atâtea orgolii Brăilene ce se luptau în subsidiar, precum brânza de buruf din Câmpulung , cu brânza cu chimen din Balta Brăilei.
Nimeni şi nimic nu recunoaşte vreo valoare, toate uitate de trecerea timpului, de parcă gustul rafinat al orăşeanului Brăilean şi-ar fi uitat şi orgoliile de marinar, umblat prin lume şi dorinţele de aspirant, umblat prin Balcani, ale rafinatului bragagiu, care aducea cinstitului şi stabilului Brăilean, cupa cu bragă şi iaurt, pentru deliciul şi păstrarea stabilităţii acestuia.
Tresar la sunetul clopotelor de la Biserica din Vama, care cu sunetul ei de-a dreptul de neuitat pentru „fiul rătăcitor” al plaiurilor Bucovinene şi plec rapid prin tinda casei seculare a moşilor şi strămoşilor mei pentru a ieşii pe prispa casei, numită şopru, pentru a vedea apusul soarelui „ cu dinţi din ziua trecută” dar şi a asculta tradiţionala chemarea a neamului străbun de secole „ jocul Bumbghierilor”, care chemau autoritar la fereastra casei ” primiţi cu uratul ......de anul nou”.....?....
Am primit bumbghierii din dragoste şi cu emoţia celui plecat din locurile natale. Cu dorinţele de neuitatat asupra a tot ce a uitat de când a plecat de acolo, din Bucovina, alunecând lin pe Moldova, Siret, Dunăre, cu şifonierul său tradiţional plin de iţari, ii, bundiţe, cioareci şi opinci........... Haine tradiţionale bucovinene, pe care le adoră şi le regretă cu tristeţe, că nu au coborât odată cu autorul, pe ape, spre susul mult dorit bucovinean. Ce păcat că am uitat tot ce este frumos..!!!!! şi ce colinde erau în Bucovina, colindelor mele din copilărie, cu respectul cinstit şi corect că te aflai la geamul celui de urat, cu dorinţa ta de urător, împotriva legilor urâte ale celor ce nu au înţeles niciodată şi nici nu vor înţelege vreodată adevarata valoare a românilor,... comuniştii....!!.
Împotriva tuturor răutăţilor comuniste care timp de zeci de ani ne-au oprit să manifestăm milenara colindă, noi bucovinenii nu am ascultat niciodată, dictatura celor ce aveau câştig în cauza proastei răutăţi, a dictatului fără suflet, a dorinţei parvenitului, ce de loc fiind, a uitat de unde a plecat, spre scârba şi ura adevăratului ţăran român, crescut cu greutăţi şi iubire, dar cu frica lui Dumnezeu.
Şi uite aşa cu strângere în spate de emoţie dar şi de frigul soarelui cu dinţi ce-şi încleştase dinţii în spatele meu, privesc şi tresalt la dansul vânjos al urătorilor, bumbghierilor, ursului,caprei,dracului, miresei şi la auzul muzicii de trompetă, scripcă, fluier şi tobă, ce însoţeşte partia bumbghierilor tradiţionali. Visez cu ochii deschişi la cei peste patruzeci de ani trecuţi de când eram şi eu un falnic bumbghier bucovinean şi-mi aduc aminte de strigăturile de urare ale căpitanului partiei, ce ura, ura, ura, într-un torent necontenit ca anul ce vine să fie cât mai bun, pentru primitorul datinei străbune. Totul se termină şi contrar tradiţiei pierdute caut bani pentru urători nu într-un chimir falnic, situat sub burtă, ca moşii mei, ci în buzunarul treningului, ce a înlocuit portul tradiţional bucovinean chiar şi la localnici.
În loc de badea Gavriluţ, un urător î-mi zice domnu’ Luţu, fapt ce dovedeşte că locurile m-au uitat, dar oamenii, nu.
Plătesc cum se cuvine dar mai trebuie ceva şi imediat desfac sticla de holercă ca să cinstesc urătorii, spre bucuria dracului din partie şi tristeţea frigului de afară, ce-i venise sorocul. Ca orice bucovinean ce se respectă nu uit că holerca trebuie să fie tare, multă şi degeaba şi mai ales dată cu tot sufletul spre deliciul jucăuş al dracului care se bucura nespus de apa de foc, ce facea stele de frig, în paharele mari îngheţate. Lumea se încălzeşte repede căci holerca tare de zeci de grade a alunecat spre terminaţiile neuronale făcând vorba mai dulce şi distanţa dintre oameni mai mică.
Urătorii pleacă dorind gospodarului, adică mie, încă odată toate cele bune, corbaciul ursarului plesneşte în aer ca un fulger, buhaiul dracului buhăieşte de răsună valea Moldovei, iar clopotele de la biserica din sat sună prelung cu dangătul baritonal care parcă zice Vaaaa-maa, Vaaaa-maa, Vaaaa-maa, Vaaaa-maa,...........................
Ce frumos sfârşit al anului şi începutului de an, ce bucurie de sărbătoare, ce fericire de revedere...!!!! .
Bum, Bum......, Buuummm, răsună bubuitul săcăluşului, bătut cu nădejde de flăcăi de zidurile bisericii, a clopotniţei sau a temeliei gardului de la biserică vestind noul an. Întregul concert sonor al Bucovinei răsună în vale, în strălucirea zăpezii îngheţate şi sleite de aburii sărbătorii noului an. Totul este etern, totul este alb strălucitor, totul este concert sonor ce răsună în valea Moldovei ca într-un concert genial, compus de slăvitul ţăran bucovinean.
Îi simt pe moşii şi strămoşii mei, în tinda casei, ce-mi transmit peste secole de existenţă glasul de urare, de viitor al bărtrânului dac, refugiat în Bucovina României, sau a bătrânului Moldovan, de pe malul Moldovei, la care au găsit refugiu dacii liberi ai strămoşeştei Dacii, de acum mii de ani.
Concertul hibernal continuă în Bucovina, ...... Vaaaa-maa, Vaaaa-mmmmaa,.......
Ce frumos sfârşit al începutului de an, ce bucurie de sărbătoare, ce fericire de revedere...în eterna Bucovină!!!!. La mulţi ani !!!!!!, bădiţă bucovinean.
Vrilax,
Brăila 21. dec.2000
In vizita la Nas Toader AXINTI
În Bucovina milenară unchii botează
nepoţii devenind si naşii acestora.
Spre exemplu Gavriluţ a lu Ion a fost botezat de
Niculai, Toader, ..............şi alţi nănaşi..
Eram într-o vacanţă de paşte în Bucovina natală împreună cu Gabriela Eugenia soţia mea. Stăteam dimineaţa după trezie să ne spălăm pe faţă cu săpun parfumat, cu ou roşu şi cu ban de argint, şters apoi cu un ştergar de in cusut în model bucovinean, cu miros de busuioc, dar şi de pelin amar, să nu dea moliile în el că era aşa de fain că şi moliile tânjeau la el.
Acest ritual Bucovinean prefaţa micul dejun de Paşte, ce începea întotdeauna cu anafură de la biserică, cu agheazmă şi cu mir aduse de la biserica satului de mama care pleca de cu seară la înviere, cu pască pusă într-o coşarcă de răchită, şi cu must de pădureţe uscate, un fel de cidru, pus într-o sticlă de monopol, albă şi ceruită la gură, să nu răsufle licoarea Bahică blagoslovită de popa satului.
Acasă în cămara rece a casei se aflau sticlele cu bere de casă, jumătate explodate de nervii ascunşi în băutură, de drojdia, hameiul şi malţul,.... toate amestecate într-o băutură moale de sărbătorile Paştelui care primea cu răgaz atâta rom în ea, câtă dorinţă de înbăt avea gospodina casei, pentru muncitul ei bărbat.
Copii vecinilor veneau în vizită, spunând la intrarea în casă “ Hristos a’ nviat !” şi erau răsplătiţi pentru umbletul lor cu ouă roşii şi închistrite, dăruite de gospodina casei. Noi musafiri fiind beneficiam de acest trumos obicei la care aşteptăm cu nerăbdarea curiosului să vedem cum au crescut copii anului trecut.
Doi băieţei frumuşei intră în casă, spun “ Hristos a’ nviat !” şi zic apoi după ce fac ritualul pascal...........
-o zâs mamica... să veniţi pe la noi, că vă aşteaptă, zice unul mititel şi frumuşel pe care-l chema Cezar, vorbind puţin graseiat din uşa camerei mari, proaspăt văruită cu var alb albastru cum era obiceiul de Paşte.
-Bine !, zic eu o să venim, după ce ne vizităm Nănaşul, ce ne chemase la el de Paşte. Chemarea era transmisă prin nişte vecini ce fuseseră la biserica din jos, de înviere şi-l văzuseră acolo unde era epitrop respectat al bisericii de pe Topliţa Vămii.
După ce facem ritualul de dimineaţă, ne primim copii la cules de ouă roşi şi mâncăm de dimineaţă, conform obiceiului pascal, ne îmbrăcăm frumos şi plecăm în sat, în vizită în primul rând la Nănaşul Toader, fratele cel mare al tatei.
Nănaşul avea vreo optzeci de ani de viaţă, era slab cum zic bucovinenii, şi fiind singurul nepot de frate, proaspăt însurat vroia să mă vadă,înainte de moarte, dar mai ales să vadă cu ce muiere i-am pricopsit eu cel mai tânăr Harhotar......, care se căsătorise studenţeşte la Iaşi şi nu făcuse nuntă mare cum era obiceiul locului.
Mergem în josul satului pe Topliţa satului, în spatele bisericii din jos din Vama, unde avea gospodăria uncheşul şi nănaşul Toader şi nevasta Maria a acestuia, fie-le Ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-i ierte, că-s morţi de zeci de ani.
Ajungem la poarta gospodăriei bucovinene, organizată ca o cetate ce avea în faţă poarta mare cu trei stâlpi groşi de brad, acoperită de o copertină în patru table acoperită cu draniţă şi-n continuare un gard de bârne de brad aşezate orizontal şi acoperite tot cu o copertină în două table din brad ce complecta cetatea de lemn a bucovineanului, aproape secular. În spatele gardului de cetate se afla în dreapta casa cu prispă, în patru table, în stânga grajdiul, tot în patru table şi în faţă şura gospodăriei, în două table, ce închidea ca un poligon întreaga construcţie tradiţională bucovineană. Casa era din bârne groase de lemn prinse în rosturi la colţuri şi era tencuită numai cu un chenar văruit cu alb în jurul ferestrelor cu trei ochiuri mici ce se puteau deschide în două părţi laterale ale ferestrei. În interior erau gratii înflorate de fier forjat ce se răsuceau ca nişte mlădiţe de viţă de vie, cu frunze de fier ce se încolăceau în jurul mijlocului spaţiului ferestrei. Erau două ferestre în stânga uşii şi o fereastră în dreapta ce dădeau în prispa casei din faţa acesteia. Pe lateralul casei erau două ferestre în stânga şi două în dreapta, faţa casei fiind îndreptată spre răsărit şi sud iar spatele spre nord, unde nu erau geamuri ca să nu intre frigul iernilor grele ale Bucovinei. În jurul casei era o grădină mare de vreo treizeci de prăjini şi în interiorul gardului era curtea mare, cam de vreo patru-cinci sute de metrii pătraţi, cu iarbă verde proaspăt renăscută după iarna deabia trecută.
Intru pe poarta mică a casei în curte, cu nevasta după mine, când un lătrat gros de câine ciobănesc ne anunţă că nu-i de glumă şi ne oprim să înaintăm mai mult în curtea păzită de namila de ciobănesc alb, cât un urs. În uşa casei apare atunci un bărbat înalt cu o cârje în mâna stângă, îmbrăcat tot în costum naţional alb, cu cămaşă albă până aproape de genunchi, cu iţari albi de lână, cu colţuni de lână albă în picioare cu o curea lată la brâu şi cu o bluză albă de lână peste cămaşa lăsată peste iţari. Tot albul portului bucovinean era întrerupt de cureaua lată de piele galbenă de la brâu, cu flori tot de piele pe ea, de cârja tot galbenă de lemn lustruit şi de ţacurii negrii de la partea de sus a colţunilor răsfrânţi peste iţarii moşului apărut. Aud o exclamare de mirare din partea nevestei ce era în spate şi mă întorc mirat, ce sa întâmplat..? întreb, în timp ce moşul apărut certa namila de câine ce a tăcut brusc.
- vai ce frumos om, zice nevasta, parcă-i un dac din istorie zice ea........
Abia atunci observ că albul costumului, ce-ti lua ochii, era complectat de albul pletelor lăsate pe umerii laţi ai bărbatului iar mustăţile, tot albe, se confundau cu barba, tot albă, ce acoperea dezchizătura cu pui negrii ai cămăşii ţărăneşti. Imaginea era parcă complectată de vocea baritonală a moşului ce făcuse câinele să amuţească şi să intre în cotuna, special construită pentru namila albă, tot în patru table ca şi casa stăpânului, tot uriaş.
Moşul cel măreţ şi frumos se opreşte în portiţa şoprului şi ne pofteşte în casa lui ca o cetate, spunând baritonal:
- Bată-vă să vă bată norocul, dragii moşului, că aţi venit să-l vedeţi pe Nănaşul, că-i slab şi bătrân şi îndată vine aia urâtă să-l ia..........
- Hristos a’ nviat ! zicem noi, intrând în curte …..
- Adevărat ca’ nviat !, zice moşu poftindu-ne în casă.
* * *
Aşa sa petrecut întâlnirea cu Nănaşul Toader care s-a pierdut după aproape patru luni, poate a fost ultimul dac pe care l-am mai văzut şi era prin 74, sau poate nu era ultimul?.
Vrilax
Brăila la 25.12.2008
nepoţii devenind si naşii acestora.
Spre exemplu Gavriluţ a lu Ion a fost botezat de
Niculai, Toader, ..............şi alţi nănaşi..
Eram într-o vacanţă de paşte în Bucovina natală împreună cu Gabriela Eugenia soţia mea. Stăteam dimineaţa după trezie să ne spălăm pe faţă cu săpun parfumat, cu ou roşu şi cu ban de argint, şters apoi cu un ştergar de in cusut în model bucovinean, cu miros de busuioc, dar şi de pelin amar, să nu dea moliile în el că era aşa de fain că şi moliile tânjeau la el.
Acest ritual Bucovinean prefaţa micul dejun de Paşte, ce începea întotdeauna cu anafură de la biserică, cu agheazmă şi cu mir aduse de la biserica satului de mama care pleca de cu seară la înviere, cu pască pusă într-o coşarcă de răchită, şi cu must de pădureţe uscate, un fel de cidru, pus într-o sticlă de monopol, albă şi ceruită la gură, să nu răsufle licoarea Bahică blagoslovită de popa satului.
Acasă în cămara rece a casei se aflau sticlele cu bere de casă, jumătate explodate de nervii ascunşi în băutură, de drojdia, hameiul şi malţul,.... toate amestecate într-o băutură moale de sărbătorile Paştelui care primea cu răgaz atâta rom în ea, câtă dorinţă de înbăt avea gospodina casei, pentru muncitul ei bărbat.
Copii vecinilor veneau în vizită, spunând la intrarea în casă “ Hristos a’ nviat !” şi erau răsplătiţi pentru umbletul lor cu ouă roşii şi închistrite, dăruite de gospodina casei. Noi musafiri fiind beneficiam de acest trumos obicei la care aşteptăm cu nerăbdarea curiosului să vedem cum au crescut copii anului trecut.
Doi băieţei frumuşei intră în casă, spun “ Hristos a’ nviat !” şi zic apoi după ce fac ritualul pascal...........
-o zâs mamica... să veniţi pe la noi, că vă aşteaptă, zice unul mititel şi frumuşel pe care-l chema Cezar, vorbind puţin graseiat din uşa camerei mari, proaspăt văruită cu var alb albastru cum era obiceiul de Paşte.
-Bine !, zic eu o să venim, după ce ne vizităm Nănaşul, ce ne chemase la el de Paşte. Chemarea era transmisă prin nişte vecini ce fuseseră la biserica din jos, de înviere şi-l văzuseră acolo unde era epitrop respectat al bisericii de pe Topliţa Vămii.
După ce facem ritualul de dimineaţă, ne primim copii la cules de ouă roşi şi mâncăm de dimineaţă, conform obiceiului pascal, ne îmbrăcăm frumos şi plecăm în sat, în vizită în primul rând la Nănaşul Toader, fratele cel mare al tatei.
Nănaşul avea vreo optzeci de ani de viaţă, era slab cum zic bucovinenii, şi fiind singurul nepot de frate, proaspăt însurat vroia să mă vadă,înainte de moarte, dar mai ales să vadă cu ce muiere i-am pricopsit eu cel mai tânăr Harhotar......, care se căsătorise studenţeşte la Iaşi şi nu făcuse nuntă mare cum era obiceiul locului.
Mergem în josul satului pe Topliţa satului, în spatele bisericii din jos din Vama, unde avea gospodăria uncheşul şi nănaşul Toader şi nevasta Maria a acestuia, fie-le Ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-i ierte, că-s morţi de zeci de ani.
Ajungem la poarta gospodăriei bucovinene, organizată ca o cetate ce avea în faţă poarta mare cu trei stâlpi groşi de brad, acoperită de o copertină în patru table acoperită cu draniţă şi-n continuare un gard de bârne de brad aşezate orizontal şi acoperite tot cu o copertină în două table din brad ce complecta cetatea de lemn a bucovineanului, aproape secular. În spatele gardului de cetate se afla în dreapta casa cu prispă, în patru table, în stânga grajdiul, tot în patru table şi în faţă şura gospodăriei, în două table, ce închidea ca un poligon întreaga construcţie tradiţională bucovineană. Casa era din bârne groase de lemn prinse în rosturi la colţuri şi era tencuită numai cu un chenar văruit cu alb în jurul ferestrelor cu trei ochiuri mici ce se puteau deschide în două părţi laterale ale ferestrei. În interior erau gratii înflorate de fier forjat ce se răsuceau ca nişte mlădiţe de viţă de vie, cu frunze de fier ce se încolăceau în jurul mijlocului spaţiului ferestrei. Erau două ferestre în stânga uşii şi o fereastră în dreapta ce dădeau în prispa casei din faţa acesteia. Pe lateralul casei erau două ferestre în stânga şi două în dreapta, faţa casei fiind îndreptată spre răsărit şi sud iar spatele spre nord, unde nu erau geamuri ca să nu intre frigul iernilor grele ale Bucovinei. În jurul casei era o grădină mare de vreo treizeci de prăjini şi în interiorul gardului era curtea mare, cam de vreo patru-cinci sute de metrii pătraţi, cu iarbă verde proaspăt renăscută după iarna deabia trecută.
Intru pe poarta mică a casei în curte, cu nevasta după mine, când un lătrat gros de câine ciobănesc ne anunţă că nu-i de glumă şi ne oprim să înaintăm mai mult în curtea păzită de namila de ciobănesc alb, cât un urs. În uşa casei apare atunci un bărbat înalt cu o cârje în mâna stângă, îmbrăcat tot în costum naţional alb, cu cămaşă albă până aproape de genunchi, cu iţari albi de lână, cu colţuni de lână albă în picioare cu o curea lată la brâu şi cu o bluză albă de lână peste cămaşa lăsată peste iţari. Tot albul portului bucovinean era întrerupt de cureaua lată de piele galbenă de la brâu, cu flori tot de piele pe ea, de cârja tot galbenă de lemn lustruit şi de ţacurii negrii de la partea de sus a colţunilor răsfrânţi peste iţarii moşului apărut. Aud o exclamare de mirare din partea nevestei ce era în spate şi mă întorc mirat, ce sa întâmplat..? întreb, în timp ce moşul apărut certa namila de câine ce a tăcut brusc.
- vai ce frumos om, zice nevasta, parcă-i un dac din istorie zice ea........
Abia atunci observ că albul costumului, ce-ti lua ochii, era complectat de albul pletelor lăsate pe umerii laţi ai bărbatului iar mustăţile, tot albe, se confundau cu barba, tot albă, ce acoperea dezchizătura cu pui negrii ai cămăşii ţărăneşti. Imaginea era parcă complectată de vocea baritonală a moşului ce făcuse câinele să amuţească şi să intre în cotuna, special construită pentru namila albă, tot în patru table ca şi casa stăpânului, tot uriaş.
Moşul cel măreţ şi frumos se opreşte în portiţa şoprului şi ne pofteşte în casa lui ca o cetate, spunând baritonal:
- Bată-vă să vă bată norocul, dragii moşului, că aţi venit să-l vedeţi pe Nănaşul, că-i slab şi bătrân şi îndată vine aia urâtă să-l ia..........
- Hristos a’ nviat ! zicem noi, intrând în curte …..
- Adevărat ca’ nviat !, zice moşu poftindu-ne în casă.
* * *
Aşa sa petrecut întâlnirea cu Nănaşul Toader care s-a pierdut după aproape patru luni, poate a fost ultimul dac pe care l-am mai văzut şi era prin 74, sau poate nu era ultimul?.
Vrilax
Brăila la 25.12.2008
sâmbătă, 13 februarie 2010
Amintiri din Bucovina 2
Spre Bucovina natală, în plin comunism.
Era prin decembrie 69 când ne-am hotărât, studenţi Ieşeni fiind, să plecăm în Bucovina natală să petrecem acolo sărbătorile Crăciunului şi anului nou. Era un an friguros şi ne era frigul frânt de ceşcuţele de rachiu fiert din Copoul Iaşului, dar prea slab să ţină din Copou până la gara Iaşului.
Trenul, sau ţugul, cum zice bucovineanul, trebuia să ne ducă în Bucovina visurilor noastre unde ne aşteptau mamele cu sarmale, sau mai bine zis cu găluşte mari cât pumnul lui Goliat. Erau pline de sănătate, dar şi de slănină afumată cum numai muntenii Bucovinei ştiau să prepare, ce miroseau a afumătură de la trei poşte . Le simţeai de la Gura Humorului, de-ţi lăsa gura apă prelinsă precum melcul ce-şi lasă dâra umbletului său. În dorinţa sarmalelor cu afumătură şi a tochiturii de purcel crescut sănătos cu păpuşoi, sfeclă şi bostani, ne urcăm în trenul de Vatra Dornei ce trebuia să ne ducă la Vama. Aceasta este o comună mândră a Bucovinei de unde eram eu, autorul acestei schiţe.
Veselia tinereţii noastre era fără margini în aşteptarea tuturor libertăţilor dorite, atât culinare după luni de foame, cât şi de comunicare după luni de frică să nu spui ceva ce te-ar putea duce în disgraţia potentaţilor vremurilor. După aceste restricţii impuse de conduita comunistă ne aflăm în tren, în goană spre libertăţi dorite, dar şi spre vestitele obiceiuri ale sărbătorilor iernii din Bucovina.
Ne aflam în tren mai mulţi Vămeni, toţi studenţi la Iaşi şi care ne doream aceiaşi ieşire în libertate. Dorina, era studentă la conservatorul Ieşean, Dodo, student la engleză la Universitatea din Iaşi, Elena studentă la arte frumoase sau la design, cum se zicea proaspăt atunci, în arta vestimentaţiei, Stela la matematici sau ştiinţe exacte, ce era plină de derivate, integrale, spaţii Riemaniene, vectoriale şi Hilbert, de nu puteai să mai ai curaj să abstractizezi ceva şi alţi câţiva prieteni ce doreau să cunoască vestita ospitalitate bucovineană, Virginia, Gabriela, Cornelia, Georgeta,Nicusor, Ilie,etc .
Eu politehnist fiind mi-am luat cu mine proaspăta mea nevastă, de trei luni, studentă filolog la limbi slave. Era de loc din Brăila şi venea a doua oară în Bucovina la socrii ei bucovineni tradiţionali, cu vreo cinci generaţii cunoscute,de strămoşi îngropaţi prin cimitirul satului. Era copleşită de emoţie dar şi de bucuria libertăţii recunoscute a sărbătorilor de iarnă din Bucovina. Auzise de la mine de colindele Crăciunului, de dansurile tradiţionale de anul nou, de bumbghieri, de irozi, de vătafi, de săniile cu zurgălăi, de mâncarea tradiţională de anul nou a bucovineanului şi altele.
În sunetul sacadat al trenului ce străpunge gerul Moldovei parcurgem drumul spre Vama şi deoadată parcă treziţi la realitate auzim cum strigă conductorul trenului .............
-Guraaaaaaa Huuuumorului !, vă rog coborâţi, staţionare un miiiinut...........
Eram la douăsprezece suliţe de Vama noastră aşteptată şi ne pregătim de coborârea din tren, emoţiile ne copleşesc şi fumăm ţigară de la ţigară de emoţia revederii plaiurilor troienite ale Bucovinei. Timpul trece,....... Frasin, Molid, Vama......., parcă pătrundem în iarna veşnică, totul este alb, totul este rece, totul este sărbătoare.........!
Coborâm în Vama şi cum simţim sub tălpi pământul Bucovinei sub zăpada scârţâitoare, parcă simţim în aer spiritul sărbătorilor Crăciunului. Fumul din sobele gospodăriei bucovinene alunecă în zările crepusculare într-un dans imens pe bolta cerului senin, dar roşu de ger şi de .......dor.....!.
Totul ne aşteaptă, cu dragostea plaiurilor iubite, pe noi Vămenii şi prietenii ce vin cu noi spre cunoaşterea locurilor de legendă. Parcă aud în aer un sunet ce înglobează sinteza ajunului de sărbătoare, un amestec de muzică, zumzet, zgomot, latrat de câine, muget de buhai şi mai apropiatul scârţâit de pas, în zăpada locului. Totul parcă este un preambul al concertului de Crăciun.
Undeva în neant se aude un sunet slab al colindei de Crăciun ....”O ce veste miiinuunaaatăăă” ..!!!!!...... parcă totul sună în cerul roşu, în zările îngheţate ale iernii bucovinene, totul ne aşteaptă şi noi am venit !....iată-ne !..., am venit!.
Printre norii roşii plumburii cu contururi albicioase se vede parcă Raiul Dumnezeiesc al truditorului bucovinean la ţapină, ce lucrează în păduri, sau truditorului, ce trage la coasă pe obcine, pe soarele ascuţit al verilor de pe plaiurile verzi roşcate. Parcă la orizont, acolo unde este Rarăul, se văd Pietrele Doamnei printre norii ceţoşi şi roşcaţi ce ne cheamă să le colindăm.
Plecăm din gara Vama, cântând din scârţîitul zăpezii sub tălpile noastre ca într-un concert........, râzând de propriile noastre figuri pe care îngheţaseră aburii, pe lângă gulerele hainelor comode de student sărac. Capul fără căciuli parcă exploada sub efectul gerului cumplit. Totul este parcă de argint , sclipitor, argintiu gălbui roşcat şi noi înaintăm încet prin nămeţii Bucovinei spre mult doritele case bucovinene care ne aşteaptă cu focul din vatră şi mirosul sarmalelor, cozonacului şi tochiturii de purcel, care parcă aşteaptă cu nerăbdare să fie savurate de doriţele burţii hapsâne de studenţi hămesiţi de foamea comunistă.
Ne-am dizolvat încet, încet,.. în troienele Bucovinei, parcă am fi fost o spumă difuză ...plecând pe rând încet, încet, pe la casele noastre lăsate cu luni în urmă pe valea Moldovei.
Am părăsit atunci, totul, de dragul cunoaşterii, sau mai exact de dorinţa de a părăsii sapa seculară, de săteni ţărani, cu mult dorita mapă, deocamdată imaginată de dorinţe, speranţe şi de bunăstare râvnită.
Suntem ultimii din torentul Ieşean al veniţilor Vămeni şi acompaniaţi de scârtâitul zăpezii, ce contoriza evoluţia noastră spaţială, ajungem în gura uliţei de la Troiţă, unde facem la stânga în ceţoasa şi întunecata ispită bucovineană.....
-Bună sara !... Gavriluţ .!...se aude din întunecata uliţă, plină de troiene, ....depănându-ne paşii pe marginea pârâiaşului de pe margine....
-Bună sara, zic eu şi soţia mea...., întunericului crepuscular bucovinean, ce ne cuprinsese în mrejele sale, zărind printre umbre pe Lelea Savetuca, vecina mea ce venea legănânduşi şoldurile uriaşe prin nămeţii dintre gard şi pârâu, gâfâind de efortul învingerii troienelor.
-Na, da cine este asta?., zice ea către mine,.. referindu-se la nevasta mea ce înainta prin troienele îngheţate, pe uliţa satului, înaintea mea.
-Este nevasta mea, lele Savetă, zic eu.
-Am adus-o să vadă frumoasa noastră Bucovină, să audă colindele noastre cântate de ani de zile de vecini,... vecinilor lor, ca să nu se certe şi să se ierte ca buni creştini, zic eu!..
-Ăăă,,..raaacuţu de mine, zice ea, da ce... n-aveai destule aici să iei, ţi-ai adus de acoloooooo.................????.
-Am înlemnit îngheţat, nu de frig, ci de groaza că vecina mea seculară a jignit-o pe nevasta mea brăileancă de loc, proaspătă bucovineancă prin mezalianţă.
Mergem mai departe împreună, cei două, trei sute de metrii până la casa părintească, lelea Saveta înotând gâfâind prin nămeţii locului, noi orăşenii alunecând graţios pe cărarea şanţului, parcă făcută să ne aştepte. Lelea Savetuca cu trăistuţa bucovineană în mâna stângă, noi cu bagajele noastre de luftari, ce trebuie să se schimbe în noaptea de Crăciun, să ne aflăm curaţi la suflet, trup şi îmbrăcări, cum este tradiţia sudului din care am făcut un amestec de dorinţe şi obiceiuri.
-Da Licheria , ştie că vi cu mooooosafiri, întreabă lelea Saveta, biruitoare în dialogul nostru hibernal ?....,
-Da cum să nu ştie?.., zic eu, învingător în dialog,... ştie că am spus de mult că venim de Crăciun acasă. I-am scris tatei care era cel ce se ocupa în casa bucovineană cu reprezentarea familiei, fiind umblatul casei, sau deşteptul casei, cum se zice, că era, vorba ceea umblat prin Europa cu războiul, de la Urali până la spanioli sau mauri, cum zic ei.
-Hhh...ăracuţu de mine .....zice lelea Saveta, da cred că lu’ ta’ctu o să-i placă nora, că-i faină, ....d-ai prea golaşeee şi preeea slăbănoagă şi nu vezi că deabia merge săraca, şi cum o să tragă la sapă şi la greblă, că .....nu ştie.... mă ..Gavriluţţţţţ.....!!!!!...., Of..,Of.., Of. ....Şi dacă se apleacă prea tare la cules , sau la sapă,... vă vede tot satul viitorul vostru....., hhharacuţu badea Gheorgghe a Harhotarului, ce vremuri a prins, cu nepotul său stuuu..dinte, ....of, of, of ........!!!!!!!. Of.....!.
Uite cum plânge lelea Saveta, la mormânt străin, zic eu în gândul meu înfrânt de frig, da ce să-i faci... astai grija satului de năcazul săracului... , mă gândesc eu, înaintând vânjos prin nămeţii dintre troiţă şi casa mea seculară.
Ajungem la poarta casei, vechi, ţărăneşti, cu prispă şi tindă construită de strămoşul meu, primar al Vămii în anii 1885..95, si cu poartă cu stâlpi de piatră refăcută de moşul meu Gheorghe a lu’ Nistor a Harhotarului, din Vama Bucovinei lui Ştefan cel mare Voievod al Sucevei............
-Sărbători fericite, zic eu Savetei lu’ Tudor, despărţindu-ne la poarta casei mele Bucovinene.
-Sănătate şi numai bucurie, pentru noi toţi şi cu bucurie pentru duşmanii noştrii, zice Savetoaia spre bucuria neexprimată a gerului bucovinean. Pa , pa, tanti Savetucă, cea cu grijă faţă de noi, copii tăi ai obştei tale seculare..............!, zic eu, în gândul meu iertător de creştin, care o băga pe Savetuca noastră prin toate găurile oferite de milenarul şi străbunul nostrul popor român.
Intrăm în ograda bucovineanului Ion a lu’ Ghiorghi a lu’ Nistor a lu’ Axânti a Hârhotarului, poreclă bucovineană cu care se pricopsea orice om al locurilor. Noi, hârhotarii, vorba obştei, eram fericiţi că săgeata ironiei satului nu ne botezase... puţâ lungă, gurâ strâmbâ, cur sucit sau ... a pizdelei..., aşa cum hotărâse cu secole înainte mănăstirea necruţătooarea a Moldovei, să-i pedepsească prin porecle, pe răufăptaşii acestei obşti seculare. De aici acesta a devenit un obicei firesc şi foarte aplicat de sătenii Vameni, sute de ani.
Săracul răs-răs-răs- strămoşul meu care vorbea hârâit, se recunoaşte în porecla seculară, că nimic nu-i permis bucovineanului, absolut nimic de la conduita normală, nici măcar un amărât de hâr, hâr. Asta te face hâr....hotar, pentru sute de ani...!. Ha, ha, ha, ce frumos iz de ironie ce s-a strecurat tiptil în inima bucovineanului hazos....... Ce ai avea de zis azi.................. iubite înaintaş!.
Fac colţul ogrăzii, după poartă, iar Savetuca, colţul uliţei după şanţ, şi ne aflăm fiecare în viitorul apropiat.
Noi, eu şi soţia, la intrarea în tinda Bucovinei milenare, ....
...Ea Saveta.... în pragul ironiei liber-înţelese, să cureţe şi să lase totul curat după ce a curs pe uliţa satului secular, ca nimeni şi nimic să nu strice ce au făcut ei, localnicii, în sute de ani.
Urcăm pe treptele casei seculare şi pătrundem în tinda casei bucovinene, care ne aştepta cu mirosul de tochitură afumată în lemn de fag, cu miros de varză fiartă la foc scăzut şi miros de busuioc, a coptură de plăcinte cu mac şi brânză, a coptură de alivancă cu unt şi smântână, a tochitură de purcel şi mai ales, a fum de carne afumată. Îngheţul Bucovinei nu se poate exprima decât prin miros de colinde milenare, miros de adevăr, de exigenţă şi nu în ultimul rând de frică de Dumnezeu, de exigenţă faţă de noi.... , care nu trebuie să stricăm nimic din ce au făcut străbunii.
Ne aşteaptă în pragul tindei, tata, un om blajin, frumos cu păr cărunt, înbrăcat în alb din cap în picioare, cu cămaşă de in alb cu ciupag şi poale cusute în ţacuri de aceiaşi culoare cu albul cămăşii, cu iţari albi de lână albă fină ţesută în patru iţe, cu dungă de vipuşcă lăsată de statul în lada de zestre a locului, cu colţuni de lână albă, traşi peste iţari, cu chimir de piele lat de două palme tivit cu ţacuri de mătase şi mărgeluşe, cu păr cărunt de un alb lucios şi cu mult bun simţ bucovinean....., extraordinar, ce se manifesta prin acel deosebit şi liniştitor grai de bun venit!.
-Bine aţi venit la noi, zice tata, stângând în braţe toată Brăila transpusă spre iubire, în firava fiinţă ce venea din bătrâna Brăilă, cunoscută de tata.... care vânduse de vreo două trei ori bârne de brad în portul Brăilei, într-o vremelnică cărăuşie dintre nordul României mari şi sudul ei, numit regat....
Am rămas blocat să aflu atâta iubire şi atât de mult respect reciproc, între eternul şi enigmaticul trecut al meu ... şi viitorul şi iubitul prezent, tot al meu transpus, spre admiraţia iubitului şi mai ales, stimatului şi respectatălui meu tată.
Am intrat toţi trei în camera mare a casei în care mama trebăluia de zor, focul duduia în soba cu pociumb şi cuptor ca a lui Crangă, ce ocupa jumătate de cameră.
Mama o femee slăbuţă, şatenă, îmbrăcată în cămaşă de in, cu pui pe altiţă şi cu mânecile suflecate de treabă, cu bârneţul strâns peste şoldurile înalte de manechin, cu aluniţa la baza buzei de jos, în stânga buzelor, cu vorba dulce bucovineană, o primeşte în braţe pe nora ei.
În cuptorul de sub imensa sobă se aflau plăcintele, colacii şi pâinile făcute de mama, în spiritul eternului bucovinean, pe şparhat sfârâia lent oala cu găluşte şi tochitură bucovineană şi apa pusă la fiert pentru mămăliga nelipsită de la masa bucovineanului.
Sub aceaşi simţire, toată valea Moldovei mirosea a coptură, a friptură şi a atâta sărbătoare, că nu mai aveai loc de altceva, totul fiind ocupat în spirit şi dorinţe de atâta miros ademenitor.
Mama o primeşte pe noră, iscoditor, cu dragoste şi mai ales cu rezerva pe care o are orice femee faţă de altă femeie, indiferent de frumuseţe, pregătire, sau îngăduinţă şi mai ales faţă de femeia care i-a furat feciorul cel iubit, dorit şi mai ales plecat în lumea mare.
Tot răul etern feminist a fost dizolvat spontan în momentul întâlnirii, ne dezbrăcăm de hainele groase şi ne aşezăm pe laviţa bucovineană, plină de poclăzi, perne şi lăicere aşezate parcă într-o veşnică expoziţie si ne aşezăm hainele pe patul din bucătărie cu pernele puse pe rând, ca solzii unui balaur milenar.
Mama şi tata ne aşează la masă, aşa cum fac bucovinenii şi toţi românii, că venim flămânzi de la drum şi mai ales obosiţi de atîta învăţat şi nemâncat, de umblat prin străini.
Mămăliguţa caldă este aşezată uşurel de mama pe un fund de lemn, printr-o mişcare parcă de balerină, ce descarcă ceaunul de conţinutul auriu aburind, de aurul topit parcă în focul milenar.
Tochitura sfârâie nervoasă pe şparhat, sarmalele gâfâie de abur, noi oftăm de foamea semestrială a studentului român.... şi mama şi tata de dorinţa de a ne da tot cei mai bun în casa lor.
Ne aşezăm cu toţii la masă cu rezerva că poate nu suntem la înălţimea musafirului nostru orăşean, femeie, şi mai ales delicată ca o diafană trecere prin vitregia şi duritatea vieţii de muntean bucovinean.
Ca o vitează musafiră în arta vizitei, musafira noastră ia mămăţiguţa cu tochitură, cu lapte acru gras, cu sarmale cu slăninuţă afumată , cu colesterol bun şi rău ... până ne săturăm cu toţii de foame. Stăm de vorbă, fumăm, bem şampanie ....şi ne simţim bine, că de...!, e ajunul Crăciunului mult aşteptat şi mai ales nerecunoscut de comuniştii vremurilor.
O ce veste minunată.... sună la fereastra casei..., vin colindătorii, de emoţia momentului nu mai suntem în stare de nimic, nu ştim ce să facem să ascultăm cuminţi colinda sau să ne agităm să pregătim primirea colindătorilor care sunt nesecaţi de dorinţele bahice, precum deşertul Saharei de ploaia multaşteptată.
Misiunea revine tatei care cu aspectul lui de părinte,.. impune respect şi aşteptăm să primim colindătorii ce păreau să fie mulţi după tonurile, nuanţele, vocile şi ritmurile de la fereastră.
-Oare încap în casă ?, se întreabă nevasta mea, la auzul corului colindător.
Colinda se termină şi primim colindătorii în casă, ne aşteptam să fie pe puţin treizeci de oameni, după vocile ce se auzeau la fereastra casei, dar surpriză, în casă intră Doina şi Vasile, doi prieteni colindători, cu un casetofon portabil pe care era înregistrat corul bisericii.
Intră în casa primitoare şi râdem cu toţii de farsa pe care o suportaserăm cu toţii, stăm, bem, colindăm şi plecăm cu toţii la colindat, mai departe, cum e datina în Vama Bucovinei...... Primiţi cu colinda ?....., Primiţi cu colinda?.... Primiţi cu colinda?...., şi tot aşa trei zile şi trei nopţi, nesătui de petrecere, libertare, colinde, până ce am îngheţat de frig şi mi-am dezgheţat două zile nevasta pe cuptorul străbun de gerul suportat cu colinda în Bucovina................
Ce frumos a fost, dar prea demult !
Vrilax,
24.12.2001
Era prin decembrie 69 când ne-am hotărât, studenţi Ieşeni fiind, să plecăm în Bucovina natală să petrecem acolo sărbătorile Crăciunului şi anului nou. Era un an friguros şi ne era frigul frânt de ceşcuţele de rachiu fiert din Copoul Iaşului, dar prea slab să ţină din Copou până la gara Iaşului.
Trenul, sau ţugul, cum zice bucovineanul, trebuia să ne ducă în Bucovina visurilor noastre unde ne aşteptau mamele cu sarmale, sau mai bine zis cu găluşte mari cât pumnul lui Goliat. Erau pline de sănătate, dar şi de slănină afumată cum numai muntenii Bucovinei ştiau să prepare, ce miroseau a afumătură de la trei poşte . Le simţeai de la Gura Humorului, de-ţi lăsa gura apă prelinsă precum melcul ce-şi lasă dâra umbletului său. În dorinţa sarmalelor cu afumătură şi a tochiturii de purcel crescut sănătos cu păpuşoi, sfeclă şi bostani, ne urcăm în trenul de Vatra Dornei ce trebuia să ne ducă la Vama. Aceasta este o comună mândră a Bucovinei de unde eram eu, autorul acestei schiţe.
Veselia tinereţii noastre era fără margini în aşteptarea tuturor libertăţilor dorite, atât culinare după luni de foame, cât şi de comunicare după luni de frică să nu spui ceva ce te-ar putea duce în disgraţia potentaţilor vremurilor. După aceste restricţii impuse de conduita comunistă ne aflăm în tren, în goană spre libertăţi dorite, dar şi spre vestitele obiceiuri ale sărbătorilor iernii din Bucovina.
Ne aflam în tren mai mulţi Vămeni, toţi studenţi la Iaşi şi care ne doream aceiaşi ieşire în libertate. Dorina, era studentă la conservatorul Ieşean, Dodo, student la engleză la Universitatea din Iaşi, Elena studentă la arte frumoase sau la design, cum se zicea proaspăt atunci, în arta vestimentaţiei, Stela la matematici sau ştiinţe exacte, ce era plină de derivate, integrale, spaţii Riemaniene, vectoriale şi Hilbert, de nu puteai să mai ai curaj să abstractizezi ceva şi alţi câţiva prieteni ce doreau să cunoască vestita ospitalitate bucovineană, Virginia, Gabriela, Cornelia, Georgeta,Nicusor, Ilie,etc .
Eu politehnist fiind mi-am luat cu mine proaspăta mea nevastă, de trei luni, studentă filolog la limbi slave. Era de loc din Brăila şi venea a doua oară în Bucovina la socrii ei bucovineni tradiţionali, cu vreo cinci generaţii cunoscute,de strămoşi îngropaţi prin cimitirul satului. Era copleşită de emoţie dar şi de bucuria libertăţii recunoscute a sărbătorilor de iarnă din Bucovina. Auzise de la mine de colindele Crăciunului, de dansurile tradiţionale de anul nou, de bumbghieri, de irozi, de vătafi, de săniile cu zurgălăi, de mâncarea tradiţională de anul nou a bucovineanului şi altele.
În sunetul sacadat al trenului ce străpunge gerul Moldovei parcurgem drumul spre Vama şi deoadată parcă treziţi la realitate auzim cum strigă conductorul trenului .............
-Guraaaaaaa Huuuumorului !, vă rog coborâţi, staţionare un miiiinut...........
Eram la douăsprezece suliţe de Vama noastră aşteptată şi ne pregătim de coborârea din tren, emoţiile ne copleşesc şi fumăm ţigară de la ţigară de emoţia revederii plaiurilor troienite ale Bucovinei. Timpul trece,....... Frasin, Molid, Vama......., parcă pătrundem în iarna veşnică, totul este alb, totul este rece, totul este sărbătoare.........!
Coborâm în Vama şi cum simţim sub tălpi pământul Bucovinei sub zăpada scârţâitoare, parcă simţim în aer spiritul sărbătorilor Crăciunului. Fumul din sobele gospodăriei bucovinene alunecă în zările crepusculare într-un dans imens pe bolta cerului senin, dar roşu de ger şi de .......dor.....!.
Totul ne aşteaptă, cu dragostea plaiurilor iubite, pe noi Vămenii şi prietenii ce vin cu noi spre cunoaşterea locurilor de legendă. Parcă aud în aer un sunet ce înglobează sinteza ajunului de sărbătoare, un amestec de muzică, zumzet, zgomot, latrat de câine, muget de buhai şi mai apropiatul scârţâit de pas, în zăpada locului. Totul parcă este un preambul al concertului de Crăciun.
Undeva în neant se aude un sunet slab al colindei de Crăciun ....”O ce veste miiinuunaaatăăă” ..!!!!!...... parcă totul sună în cerul roşu, în zările îngheţate ale iernii bucovinene, totul ne aşteaptă şi noi am venit !....iată-ne !..., am venit!.
Printre norii roşii plumburii cu contururi albicioase se vede parcă Raiul Dumnezeiesc al truditorului bucovinean la ţapină, ce lucrează în păduri, sau truditorului, ce trage la coasă pe obcine, pe soarele ascuţit al verilor de pe plaiurile verzi roşcate. Parcă la orizont, acolo unde este Rarăul, se văd Pietrele Doamnei printre norii ceţoşi şi roşcaţi ce ne cheamă să le colindăm.
Plecăm din gara Vama, cântând din scârţîitul zăpezii sub tălpile noastre ca într-un concert........, râzând de propriile noastre figuri pe care îngheţaseră aburii, pe lângă gulerele hainelor comode de student sărac. Capul fără căciuli parcă exploada sub efectul gerului cumplit. Totul este parcă de argint , sclipitor, argintiu gălbui roşcat şi noi înaintăm încet prin nămeţii Bucovinei spre mult doritele case bucovinene care ne aşteaptă cu focul din vatră şi mirosul sarmalelor, cozonacului şi tochiturii de purcel, care parcă aşteaptă cu nerăbdare să fie savurate de doriţele burţii hapsâne de studenţi hămesiţi de foamea comunistă.
Ne-am dizolvat încet, încet,.. în troienele Bucovinei, parcă am fi fost o spumă difuză ...plecând pe rând încet, încet, pe la casele noastre lăsate cu luni în urmă pe valea Moldovei.
Am părăsit atunci, totul, de dragul cunoaşterii, sau mai exact de dorinţa de a părăsii sapa seculară, de săteni ţărani, cu mult dorita mapă, deocamdată imaginată de dorinţe, speranţe şi de bunăstare râvnită.
Suntem ultimii din torentul Ieşean al veniţilor Vămeni şi acompaniaţi de scârtâitul zăpezii, ce contoriza evoluţia noastră spaţială, ajungem în gura uliţei de la Troiţă, unde facem la stânga în ceţoasa şi întunecata ispită bucovineană.....
-Bună sara !... Gavriluţ .!...se aude din întunecata uliţă, plină de troiene, ....depănându-ne paşii pe marginea pârâiaşului de pe margine....
-Bună sara, zic eu şi soţia mea...., întunericului crepuscular bucovinean, ce ne cuprinsese în mrejele sale, zărind printre umbre pe Lelea Savetuca, vecina mea ce venea legănânduşi şoldurile uriaşe prin nămeţii dintre gard şi pârâu, gâfâind de efortul învingerii troienelor.
-Na, da cine este asta?., zice ea către mine,.. referindu-se la nevasta mea ce înainta prin troienele îngheţate, pe uliţa satului, înaintea mea.
-Este nevasta mea, lele Savetă, zic eu.
-Am adus-o să vadă frumoasa noastră Bucovină, să audă colindele noastre cântate de ani de zile de vecini,... vecinilor lor, ca să nu se certe şi să se ierte ca buni creştini, zic eu!..
-Ăăă,,..raaacuţu de mine, zice ea, da ce... n-aveai destule aici să iei, ţi-ai adus de acoloooooo.................????.
-Am înlemnit îngheţat, nu de frig, ci de groaza că vecina mea seculară a jignit-o pe nevasta mea brăileancă de loc, proaspătă bucovineancă prin mezalianţă.
Mergem mai departe împreună, cei două, trei sute de metrii până la casa părintească, lelea Saveta înotând gâfâind prin nămeţii locului, noi orăşenii alunecând graţios pe cărarea şanţului, parcă făcută să ne aştepte. Lelea Savetuca cu trăistuţa bucovineană în mâna stângă, noi cu bagajele noastre de luftari, ce trebuie să se schimbe în noaptea de Crăciun, să ne aflăm curaţi la suflet, trup şi îmbrăcări, cum este tradiţia sudului din care am făcut un amestec de dorinţe şi obiceiuri.
-Da Licheria , ştie că vi cu mooooosafiri, întreabă lelea Saveta, biruitoare în dialogul nostru hibernal ?....,
-Da cum să nu ştie?.., zic eu, învingător în dialog,... ştie că am spus de mult că venim de Crăciun acasă. I-am scris tatei care era cel ce se ocupa în casa bucovineană cu reprezentarea familiei, fiind umblatul casei, sau deşteptul casei, cum se zice, că era, vorba ceea umblat prin Europa cu războiul, de la Urali până la spanioli sau mauri, cum zic ei.
-Hhh...ăracuţu de mine .....zice lelea Saveta, da cred că lu’ ta’ctu o să-i placă nora, că-i faină, ....d-ai prea golaşeee şi preeea slăbănoagă şi nu vezi că deabia merge săraca, şi cum o să tragă la sapă şi la greblă, că .....nu ştie.... mă ..Gavriluţţţţţ.....!!!!!...., Of..,Of.., Of. ....Şi dacă se apleacă prea tare la cules , sau la sapă,... vă vede tot satul viitorul vostru....., hhharacuţu badea Gheorgghe a Harhotarului, ce vremuri a prins, cu nepotul său stuuu..dinte, ....of, of, of ........!!!!!!!. Of.....!.
Uite cum plânge lelea Saveta, la mormânt străin, zic eu în gândul meu înfrânt de frig, da ce să-i faci... astai grija satului de năcazul săracului... , mă gândesc eu, înaintând vânjos prin nămeţii dintre troiţă şi casa mea seculară.
Ajungem la poarta casei, vechi, ţărăneşti, cu prispă şi tindă construită de strămoşul meu, primar al Vămii în anii 1885..95, si cu poartă cu stâlpi de piatră refăcută de moşul meu Gheorghe a lu’ Nistor a Harhotarului, din Vama Bucovinei lui Ştefan cel mare Voievod al Sucevei............
-Sărbători fericite, zic eu Savetei lu’ Tudor, despărţindu-ne la poarta casei mele Bucovinene.
-Sănătate şi numai bucurie, pentru noi toţi şi cu bucurie pentru duşmanii noştrii, zice Savetoaia spre bucuria neexprimată a gerului bucovinean. Pa , pa, tanti Savetucă, cea cu grijă faţă de noi, copii tăi ai obştei tale seculare..............!, zic eu, în gândul meu iertător de creştin, care o băga pe Savetuca noastră prin toate găurile oferite de milenarul şi străbunul nostrul popor român.
Intrăm în ograda bucovineanului Ion a lu’ Ghiorghi a lu’ Nistor a lu’ Axânti a Hârhotarului, poreclă bucovineană cu care se pricopsea orice om al locurilor. Noi, hârhotarii, vorba obştei, eram fericiţi că săgeata ironiei satului nu ne botezase... puţâ lungă, gurâ strâmbâ, cur sucit sau ... a pizdelei..., aşa cum hotărâse cu secole înainte mănăstirea necruţătooarea a Moldovei, să-i pedepsească prin porecle, pe răufăptaşii acestei obşti seculare. De aici acesta a devenit un obicei firesc şi foarte aplicat de sătenii Vameni, sute de ani.
Săracul răs-răs-răs- strămoşul meu care vorbea hârâit, se recunoaşte în porecla seculară, că nimic nu-i permis bucovineanului, absolut nimic de la conduita normală, nici măcar un amărât de hâr, hâr. Asta te face hâr....hotar, pentru sute de ani...!. Ha, ha, ha, ce frumos iz de ironie ce s-a strecurat tiptil în inima bucovineanului hazos....... Ce ai avea de zis azi.................. iubite înaintaş!.
Fac colţul ogrăzii, după poartă, iar Savetuca, colţul uliţei după şanţ, şi ne aflăm fiecare în viitorul apropiat.
Noi, eu şi soţia, la intrarea în tinda Bucovinei milenare, ....
...Ea Saveta.... în pragul ironiei liber-înţelese, să cureţe şi să lase totul curat după ce a curs pe uliţa satului secular, ca nimeni şi nimic să nu strice ce au făcut ei, localnicii, în sute de ani.
Urcăm pe treptele casei seculare şi pătrundem în tinda casei bucovinene, care ne aştepta cu mirosul de tochitură afumată în lemn de fag, cu miros de varză fiartă la foc scăzut şi miros de busuioc, a coptură de plăcinte cu mac şi brânză, a coptură de alivancă cu unt şi smântână, a tochitură de purcel şi mai ales, a fum de carne afumată. Îngheţul Bucovinei nu se poate exprima decât prin miros de colinde milenare, miros de adevăr, de exigenţă şi nu în ultimul rând de frică de Dumnezeu, de exigenţă faţă de noi.... , care nu trebuie să stricăm nimic din ce au făcut străbunii.
Ne aşteaptă în pragul tindei, tata, un om blajin, frumos cu păr cărunt, înbrăcat în alb din cap în picioare, cu cămaşă de in alb cu ciupag şi poale cusute în ţacuri de aceiaşi culoare cu albul cămăşii, cu iţari albi de lână albă fină ţesută în patru iţe, cu dungă de vipuşcă lăsată de statul în lada de zestre a locului, cu colţuni de lână albă, traşi peste iţari, cu chimir de piele lat de două palme tivit cu ţacuri de mătase şi mărgeluşe, cu păr cărunt de un alb lucios şi cu mult bun simţ bucovinean....., extraordinar, ce se manifesta prin acel deosebit şi liniştitor grai de bun venit!.
-Bine aţi venit la noi, zice tata, stângând în braţe toată Brăila transpusă spre iubire, în firava fiinţă ce venea din bătrâna Brăilă, cunoscută de tata.... care vânduse de vreo două trei ori bârne de brad în portul Brăilei, într-o vremelnică cărăuşie dintre nordul României mari şi sudul ei, numit regat....
Am rămas blocat să aflu atâta iubire şi atât de mult respect reciproc, între eternul şi enigmaticul trecut al meu ... şi viitorul şi iubitul prezent, tot al meu transpus, spre admiraţia iubitului şi mai ales, stimatului şi respectatălui meu tată.
Am intrat toţi trei în camera mare a casei în care mama trebăluia de zor, focul duduia în soba cu pociumb şi cuptor ca a lui Crangă, ce ocupa jumătate de cameră.
Mama o femee slăbuţă, şatenă, îmbrăcată în cămaşă de in, cu pui pe altiţă şi cu mânecile suflecate de treabă, cu bârneţul strâns peste şoldurile înalte de manechin, cu aluniţa la baza buzei de jos, în stânga buzelor, cu vorba dulce bucovineană, o primeşte în braţe pe nora ei.
În cuptorul de sub imensa sobă se aflau plăcintele, colacii şi pâinile făcute de mama, în spiritul eternului bucovinean, pe şparhat sfârâia lent oala cu găluşte şi tochitură bucovineană şi apa pusă la fiert pentru mămăliga nelipsită de la masa bucovineanului.
Sub aceaşi simţire, toată valea Moldovei mirosea a coptură, a friptură şi a atâta sărbătoare, că nu mai aveai loc de altceva, totul fiind ocupat în spirit şi dorinţe de atâta miros ademenitor.
Mama o primeşte pe noră, iscoditor, cu dragoste şi mai ales cu rezerva pe care o are orice femee faţă de altă femeie, indiferent de frumuseţe, pregătire, sau îngăduinţă şi mai ales faţă de femeia care i-a furat feciorul cel iubit, dorit şi mai ales plecat în lumea mare.
Tot răul etern feminist a fost dizolvat spontan în momentul întâlnirii, ne dezbrăcăm de hainele groase şi ne aşezăm pe laviţa bucovineană, plină de poclăzi, perne şi lăicere aşezate parcă într-o veşnică expoziţie si ne aşezăm hainele pe patul din bucătărie cu pernele puse pe rând, ca solzii unui balaur milenar.
Mama şi tata ne aşează la masă, aşa cum fac bucovinenii şi toţi românii, că venim flămânzi de la drum şi mai ales obosiţi de atîta învăţat şi nemâncat, de umblat prin străini.
Mămăliguţa caldă este aşezată uşurel de mama pe un fund de lemn, printr-o mişcare parcă de balerină, ce descarcă ceaunul de conţinutul auriu aburind, de aurul topit parcă în focul milenar.
Tochitura sfârâie nervoasă pe şparhat, sarmalele gâfâie de abur, noi oftăm de foamea semestrială a studentului român.... şi mama şi tata de dorinţa de a ne da tot cei mai bun în casa lor.
Ne aşezăm cu toţii la masă cu rezerva că poate nu suntem la înălţimea musafirului nostru orăşean, femeie, şi mai ales delicată ca o diafană trecere prin vitregia şi duritatea vieţii de muntean bucovinean.
Ca o vitează musafiră în arta vizitei, musafira noastră ia mămăţiguţa cu tochitură, cu lapte acru gras, cu sarmale cu slăninuţă afumată , cu colesterol bun şi rău ... până ne săturăm cu toţii de foame. Stăm de vorbă, fumăm, bem şampanie ....şi ne simţim bine, că de...!, e ajunul Crăciunului mult aşteptat şi mai ales nerecunoscut de comuniştii vremurilor.
O ce veste minunată.... sună la fereastra casei..., vin colindătorii, de emoţia momentului nu mai suntem în stare de nimic, nu ştim ce să facem să ascultăm cuminţi colinda sau să ne agităm să pregătim primirea colindătorilor care sunt nesecaţi de dorinţele bahice, precum deşertul Saharei de ploaia multaşteptată.
Misiunea revine tatei care cu aspectul lui de părinte,.. impune respect şi aşteptăm să primim colindătorii ce păreau să fie mulţi după tonurile, nuanţele, vocile şi ritmurile de la fereastră.
-Oare încap în casă ?, se întreabă nevasta mea, la auzul corului colindător.
Colinda se termină şi primim colindătorii în casă, ne aşteptam să fie pe puţin treizeci de oameni, după vocile ce se auzeau la fereastra casei, dar surpriză, în casă intră Doina şi Vasile, doi prieteni colindători, cu un casetofon portabil pe care era înregistrat corul bisericii.
Intră în casa primitoare şi râdem cu toţii de farsa pe care o suportaserăm cu toţii, stăm, bem, colindăm şi plecăm cu toţii la colindat, mai departe, cum e datina în Vama Bucovinei...... Primiţi cu colinda ?....., Primiţi cu colinda?.... Primiţi cu colinda?...., şi tot aşa trei zile şi trei nopţi, nesătui de petrecere, libertare, colinde, până ce am îngheţat de frig şi mi-am dezgheţat două zile nevasta pe cuptorul străbun de gerul suportat cu colinda în Bucovina................
Ce frumos a fost, dar prea demult !
Vrilax,
24.12.2001
duminică, 7 februarie 2010
Amintiri din Bucovina 1.
Continuare a schiţei din iunie 1978,
din Vama Bucovinei seculare, în amintirea
Vecinei Domnica Colăcioaia......
şi familia mea.!.....
Dulce Bucovină.,...................................
Nu pot lăsa aşa de brusc un subiect literar atât de tentant ca, vecina Domnica, căreia i-aşi schimba numele din Colăcioaia,.... cum a botezat-o satul secular, în: .... Înţeleapta,... Bocitoarea,... Curioasa, sau oricum, da nu aşa.!!..........
V-am povestit despre întâlnirea musafirilor bucovineni din 78’ în Vama bucovineană, şi mă întreb dacă subiectul ar putea fi atât de uşor epuizat, dacă ne găndim numai la atât de impresionanta părere a oaspeţilor mei în vecina Domnica, descrisă în schiţa anterioară.
După ce ne întoarcem de pe deal, cum zice bucovineanul din nou acasă, după comentariile momentului, la care eu gazdă fiind explicam tot ce ştiam despre geografia, istoria, etnografia, arta şi talentul locului meu de baştină, încercam să ofer musafirilor tot ce aveam mai frumos pe locurile mele natale.
Le-am oferit privirii o gospodărie bucovineană, construită de răs-răs străbunicul meu Gheorghe, tatăl lui Nistor a Harhotarilor şi urmaş a lui Iosub Hodoroabă, cum zicea tata, un înaintaş slobod,venit înaintea lui Stefan Voievod, din ţinutul Ardealului prin pasul Tihuţa, să fure caii celor ce treceau prin drumul Moldoviţei spre Ardealul nedefinit atunci al provinciilor Româneşti.
Ca orice bucovineni ce se respectă ne aşezăm din nou la masa din curte să savurăm un coniac mic, sau mai bine zis o holercă, care să ne dea poftă de mâncare. La acest demers am purces doar noi bărbaţii, femeile au început să se ocupe de pregătit masa de prânz, iar copii se jucau cu copii vecinilor rămaşi acasă, părinţii fiind la deal, cum zic vămenii, adică la fân.
Tocmai când savuram cu plăcere aroma plină de miresme a holercii, cine credeţi că deschide poarta casei, îmbrăcată în alt costum popular, ei aveţi dreptate.......
era vecina Domnica Colăcioaia, care ajunge în dreptul nostru la masă şi ne salută cu bineţe:
-Dumnezeu fie cu ‘mneavoastră şi să vă aducă bucate alese, da un-i‘s doamnili, hăracuţu di mini şi di mini !!
- Eu, gazdă fiind, o invit să ia loc la masă şi o servesc şi pe ea cu o holercă, pe care o primeşte cu o rezervă, cam cum primeşte un copilaş o bomboană mult dorită....,
-D‘apăi mulţamăsc, Gavriluţ, câ bun îi, da m‘nii fricâ sâ nu mă‘nbăt că‘s slabă amu, s‘o adunat anii şi nacazurili pisti mini, şi se aşează pe scaun, lângă noi.
Atunci am remarat că purta un costum popular vechi, cu o cămaşă înflorată din bumbac alb, cusută cu mărgele mici multicolore ce reproduceau, parcă, un câmp cu flori, cu mânecile trei sferturi, sau cămeşoi cum îi ziceau ei.
Purta o catrinţă, sau priştoare, tot veche, cu vârste verticale roşii-grena, ce alternau cu vârste egale dar negre, şi mărginite la poale cu o dantelă frumoasă croşetată cu mătase neagră şi grena. La brâu purta un bârneţ de lână galben cu negru, ce parcă complecta ţinuta multicoloră a bătrânei. Priştoarea era lungă până aproape de opincile pe care le avea în picioare, opinci din piele de viţel, tăbăcite, ce aveau două smocuri de păr de o parte şi alta al gurguiului, iar marginea de sus a opincii era ornamentată cu nişte onduleuri de piele prin care treceau găurile nojiţelor de piele frumos tăiate ca nişte cureluşe late de un deget. Nojiţele erau înfăşurate peste o obială subţire de lână, ce prindea piciorul ca într-un săculeţ, terminat în partea de sus cu cele patru margini ale acesteia pe care se afla un chenar negru ondulat cusut cu mătase neagră. Pe cap bătrâna purta o basma neagră cu modele grena, legată sub barba bătrână, străjuită în marginea gurii de cei doi peri lungi şi cărunţi.....
-Este costumul străbunicii mele, pe care îl am de la mama mea Varvara, străbunică care s-a aşezat aici pi uliţa asta di mult tari, odată cu răstrăbunicul dumitale Gavriluţ, Ghiorghi, tata lu Nistor a Harhotarului, ci-o fost primar al Vămii înaiti di viacu ista, .....zice bătrâna, observând curiozitatea cu care colegul meu admira costumul minunat al femeii.
Vorba asta a bătrânei vecine parcă m-a strivit sub atâta istorie, atâta frumuseţe, atâta morală şi bun simţ, adunat într-un chip de bătrânică care parcă a străpuns istoria şi stă la masa noastră, savurând holercă cu istoria în braţe şi-n făptură.....
Atunci mi-am dat seama ce mult pierdem noi românii că nu arătăm lumii atâta frumuseţe, că nu ştim să ne arătăm adevăratele valori ale neamului românesc, că pe măsură ce restricţiile comuniste ne copleşesc, pierdem tot mai mult în realizarea şi construcţia omului nou atât de aprig afişat ca realizare majoră a socialismului ştiinţific românesc.
Lăsăm oamenii de talia vecinei Domnica Colăcioaia, adevărate talente autentice să se piardă şi realizăm omul nou, injectându-i răutate, invidie şi egoism ca să creem o jigodie dispusă să pârască la stăpânire tot ce mişcă, care stă să facă rău oriunde şi oricând, bucurându-se de necazul aproapelui său, de durerile acestuia, care este egoist, invidios până la durere, capabil să danseze pe un picior, de bucurie că un coleg sau vecin, a făcut infarct sau i-a ars casa, mare păcat....!
-Mă gândesc....... de ce.. poporul care a creat atâtea frumuseţi transpuse în vorbe cu tâlc, costume populare de o frumuseţe şi varietate deosebite, colinde şi cântece populare cu melodii şi texte de o deosebită sensibilitate artistică, invenţii şi inovaţii populare deosebite, ca stativele, răşchitoarele, spetele, suveicile, morile cu făcaie, artă populară formată din adevărate minuni artistice precum ştergarele, poclăzile, ţolurile, maramele, ....., ouăle închistrite de Paşte, icoanele pictate pe lemn , sticlă, piatră, şi ..... instrumente populare ca fluierul, tilinca, trişca, solzul, frunza şi alte şi alte deosebite realizări ale ţăranului român ajung să se estompeze, să fie uitate şi să apară ca semnificative pentru acest popor realizările mizeriei umane.....???.
-De ce oare acest destin .....???.
Dar să las intrebările la care nu am răspuns şi să povestesc mai departe despre vecina Domnica.
O invităm pe bătrânică să servească holerca din pahar, ea bea cu nesaţ şi începe să povestească de băieţii ei morţi pe front, amestecând povestea cu versuri create de ea care descriau durerea mamei care a crescut feciori faini şi pe care războiul i-a răpit definitiv. După ce termină povestea tristă a ei începe să ne povestească cu mândrie despre fata ei Grapina, ajunsă rapsod popular, moştenind talentul de necontestat al mamei ei, apoi despre nepoţi, despre viaţa de zi cu zi a bucovineanului. Ne-a recitat rar şi cu intonaţie poiezii vechi create de ea sau adaptate după autori anonimi locali, destul de talentaţi. Ne-a cântat o doină bucovineană şi un bocet improvizat pentru un mort fictiv, făcând nişte scene de actorie demne de mari actori. Atunci mi-am dat seama cât de talentat a fost ţăranul român, adevăratul creator a atâtor frumuseţi deosebite şi dezvoltate pe sute sau chear mi de ani.
Dar ce păcat că am stricat tot realizând cea mai hâdă faţă a omului nou, care cu cât este mai educat, ajunge să fie şi mai jigodie, mai şmecher, care vorbeşte enorm de mult şi face enorm de puţin, în special pentru binele comun, dar pentru el fură, înşeală, păcăleşte, ......şi în special se dă mare!
Mare păcat că oameni ca vecina Domnica, cu sufletul lor de ţărani cinstiţi şi mai ales morali sunt tot mai puţini.........
Vrilax
din Vama Bucovinei seculare, în amintirea
Vecinei Domnica Colăcioaia......
şi familia mea.!.....
Dulce Bucovină.,...................................
Nu pot lăsa aşa de brusc un subiect literar atât de tentant ca, vecina Domnica, căreia i-aşi schimba numele din Colăcioaia,.... cum a botezat-o satul secular, în: .... Înţeleapta,... Bocitoarea,... Curioasa, sau oricum, da nu aşa.!!..........
V-am povestit despre întâlnirea musafirilor bucovineni din 78’ în Vama bucovineană, şi mă întreb dacă subiectul ar putea fi atât de uşor epuizat, dacă ne găndim numai la atât de impresionanta părere a oaspeţilor mei în vecina Domnica, descrisă în schiţa anterioară.
După ce ne întoarcem de pe deal, cum zice bucovineanul din nou acasă, după comentariile momentului, la care eu gazdă fiind explicam tot ce ştiam despre geografia, istoria, etnografia, arta şi talentul locului meu de baştină, încercam să ofer musafirilor tot ce aveam mai frumos pe locurile mele natale.
Le-am oferit privirii o gospodărie bucovineană, construită de răs-răs străbunicul meu Gheorghe, tatăl lui Nistor a Harhotarilor şi urmaş a lui Iosub Hodoroabă, cum zicea tata, un înaintaş slobod,venit înaintea lui Stefan Voievod, din ţinutul Ardealului prin pasul Tihuţa, să fure caii celor ce treceau prin drumul Moldoviţei spre Ardealul nedefinit atunci al provinciilor Româneşti.
Ca orice bucovineni ce se respectă ne aşezăm din nou la masa din curte să savurăm un coniac mic, sau mai bine zis o holercă, care să ne dea poftă de mâncare. La acest demers am purces doar noi bărbaţii, femeile au început să se ocupe de pregătit masa de prânz, iar copii se jucau cu copii vecinilor rămaşi acasă, părinţii fiind la deal, cum zic vămenii, adică la fân.
Tocmai când savuram cu plăcere aroma plină de miresme a holercii, cine credeţi că deschide poarta casei, îmbrăcată în alt costum popular, ei aveţi dreptate.......
era vecina Domnica Colăcioaia, care ajunge în dreptul nostru la masă şi ne salută cu bineţe:
-Dumnezeu fie cu ‘mneavoastră şi să vă aducă bucate alese, da un-i‘s doamnili, hăracuţu di mini şi di mini !!
- Eu, gazdă fiind, o invit să ia loc la masă şi o servesc şi pe ea cu o holercă, pe care o primeşte cu o rezervă, cam cum primeşte un copilaş o bomboană mult dorită....,
-D‘apăi mulţamăsc, Gavriluţ, câ bun îi, da m‘nii fricâ sâ nu mă‘nbăt că‘s slabă amu, s‘o adunat anii şi nacazurili pisti mini, şi se aşează pe scaun, lângă noi.
Atunci am remarat că purta un costum popular vechi, cu o cămaşă înflorată din bumbac alb, cusută cu mărgele mici multicolore ce reproduceau, parcă, un câmp cu flori, cu mânecile trei sferturi, sau cămeşoi cum îi ziceau ei.
Purta o catrinţă, sau priştoare, tot veche, cu vârste verticale roşii-grena, ce alternau cu vârste egale dar negre, şi mărginite la poale cu o dantelă frumoasă croşetată cu mătase neagră şi grena. La brâu purta un bârneţ de lână galben cu negru, ce parcă complecta ţinuta multicoloră a bătrânei. Priştoarea era lungă până aproape de opincile pe care le avea în picioare, opinci din piele de viţel, tăbăcite, ce aveau două smocuri de păr de o parte şi alta al gurguiului, iar marginea de sus a opincii era ornamentată cu nişte onduleuri de piele prin care treceau găurile nojiţelor de piele frumos tăiate ca nişte cureluşe late de un deget. Nojiţele erau înfăşurate peste o obială subţire de lână, ce prindea piciorul ca într-un săculeţ, terminat în partea de sus cu cele patru margini ale acesteia pe care se afla un chenar negru ondulat cusut cu mătase neagră. Pe cap bătrâna purta o basma neagră cu modele grena, legată sub barba bătrână, străjuită în marginea gurii de cei doi peri lungi şi cărunţi.....
-Este costumul străbunicii mele, pe care îl am de la mama mea Varvara, străbunică care s-a aşezat aici pi uliţa asta di mult tari, odată cu răstrăbunicul dumitale Gavriluţ, Ghiorghi, tata lu Nistor a Harhotarului, ci-o fost primar al Vămii înaiti di viacu ista, .....zice bătrâna, observând curiozitatea cu care colegul meu admira costumul minunat al femeii.
Vorba asta a bătrânei vecine parcă m-a strivit sub atâta istorie, atâta frumuseţe, atâta morală şi bun simţ, adunat într-un chip de bătrânică care parcă a străpuns istoria şi stă la masa noastră, savurând holercă cu istoria în braţe şi-n făptură.....
Atunci mi-am dat seama ce mult pierdem noi românii că nu arătăm lumii atâta frumuseţe, că nu ştim să ne arătăm adevăratele valori ale neamului românesc, că pe măsură ce restricţiile comuniste ne copleşesc, pierdem tot mai mult în realizarea şi construcţia omului nou atât de aprig afişat ca realizare majoră a socialismului ştiinţific românesc.
Lăsăm oamenii de talia vecinei Domnica Colăcioaia, adevărate talente autentice să se piardă şi realizăm omul nou, injectându-i răutate, invidie şi egoism ca să creem o jigodie dispusă să pârască la stăpânire tot ce mişcă, care stă să facă rău oriunde şi oricând, bucurându-se de necazul aproapelui său, de durerile acestuia, care este egoist, invidios până la durere, capabil să danseze pe un picior, de bucurie că un coleg sau vecin, a făcut infarct sau i-a ars casa, mare păcat....!
-Mă gândesc....... de ce.. poporul care a creat atâtea frumuseţi transpuse în vorbe cu tâlc, costume populare de o frumuseţe şi varietate deosebite, colinde şi cântece populare cu melodii şi texte de o deosebită sensibilitate artistică, invenţii şi inovaţii populare deosebite, ca stativele, răşchitoarele, spetele, suveicile, morile cu făcaie, artă populară formată din adevărate minuni artistice precum ştergarele, poclăzile, ţolurile, maramele, ....., ouăle închistrite de Paşte, icoanele pictate pe lemn , sticlă, piatră, şi ..... instrumente populare ca fluierul, tilinca, trişca, solzul, frunza şi alte şi alte deosebite realizări ale ţăranului român ajung să se estompeze, să fie uitate şi să apară ca semnificative pentru acest popor realizările mizeriei umane.....???.
-De ce oare acest destin .....???.
Dar să las intrebările la care nu am răspuns şi să povestesc mai departe despre vecina Domnica.
O invităm pe bătrânică să servească holerca din pahar, ea bea cu nesaţ şi începe să povestească de băieţii ei morţi pe front, amestecând povestea cu versuri create de ea care descriau durerea mamei care a crescut feciori faini şi pe care războiul i-a răpit definitiv. După ce termină povestea tristă a ei începe să ne povestească cu mândrie despre fata ei Grapina, ajunsă rapsod popular, moştenind talentul de necontestat al mamei ei, apoi despre nepoţi, despre viaţa de zi cu zi a bucovineanului. Ne-a recitat rar şi cu intonaţie poiezii vechi create de ea sau adaptate după autori anonimi locali, destul de talentaţi. Ne-a cântat o doină bucovineană şi un bocet improvizat pentru un mort fictiv, făcând nişte scene de actorie demne de mari actori. Atunci mi-am dat seama cât de talentat a fost ţăranul român, adevăratul creator a atâtor frumuseţi deosebite şi dezvoltate pe sute sau chear mi de ani.
Dar ce păcat că am stricat tot realizând cea mai hâdă faţă a omului nou, care cu cât este mai educat, ajunge să fie şi mai jigodie, mai şmecher, care vorbeşte enorm de mult şi face enorm de puţin, în special pentru binele comun, dar pentru el fură, înşeală, păcăleşte, ......şi în special se dă mare!
Mare păcat că oameni ca vecina Domnica, cu sufletul lor de ţărani cinstiţi şi mai ales morali sunt tot mai puţini.........
Vrilax
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
